NOSTALGII

E o duminică teribil de dulce, fiindcă aici, sub nechezatul cailor domneşti, purtători de Basarabi e sărbătoare. O serbare a poeziei, a prozei, a eseului, reportajului, umorului, epigramei, fotografiei, filmului de scurt metraj. Aşadar să-ncepem. Cu ediţia I a Concurdului de creaţie „Pe aripi de dor domnesc”, Domneşti, 13 iulie 2008. Alături de mine juriul, condus cu aromă intelectuală de academicianul Gheorghe Păun şi concurenţii, vibrând a emoţii, a nelinişti de legende şi a surâsuri de muşcele…

Dar, înainte de a acorda diplomele şi premiile, am să vă spun o poveste despre Domneşti. Fără Feţi-Frumoşi şi fără Ilene Cosânzene. Iat-o….

Nicăieri, parcă, viaţa nu este mai frumoasă, sublimă şi, totodată, mai plină de eleganţă ca la Domneştii Argeşului. Spun asta, desigur, gândindu-mă la istoria plină de semnificaţii a acestei localităţi aşezate dinadins la jumătatea drumului dintre două cetăţi de scaun: Curtea de Argeş şi Câmpulung.

O comună mărginită de legenda Doamnei Marghita, soţia lui Basarab I. Atestată documentar într-un hrisov al lui Radu de la Afumaţi din 1523 şi străbătută de Râul Doamnei. Iată doar câteva repere prin care putem contura imaginea Domneştilor de ieri.

Azi, dincolo de respiraţia calmă a vieţii social-economice şi culturale, pe fruntea satului aranjat arhitectural de Petre Ionescu-Muscel se simte tristeţea domnişanului de altădată, gospodar şi mândru că trăieşte între livezile de mere domneşti, că se poate plimba – într-o recreaţie a trudei sale – prin parcul, de mult uitat, de la marginea râului sau că se poate răsfăţa duminica în piaţa cu alură de târg medieval.

Străbat străzile, privesc răsăritul soarelui şi oamenii ce aleargă, aproape instinctiv, înspre locurile de muncă. Nimic vesel, nimic trepidant în această „violenţă” a economiei de piaţă.

Numai paşii câtorva bătrâni şi dangătul clopotului din turla bisericii îmi amintesc de convulsiile contemporane ale vieţii noastre înscrisă enigmatic pe câteva bancnote de zece lei.

Şi, totuşi…

Farmecul Domneştilor rămâne în sufletele noastre ca o emblemă, ca o lacrimă pe care n-o poţi opri niciodată.

Prof. GEORGE BACIU

Preşedinte executiv al Fundaţiei “Petre Ionescu-Muscel”,

Redactor şef al Revistei “Pietrele Doamnei”,

Secretar al Ligii Scriitorilor din România-filiala Argeş

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: