Îngreunate de pluşul masiv de diverse culori, se deschid lent cortinele marilor scene ale ţării. Ropote de aplauze vin să răsplătească tabloul impresionant de impunător, oferit de albastrul sinuliu al fotelor şi iilor cusute cu fir de borangic, cu fluturi aurii, maramele revărsate pe chipurile angelice ale muntencelor din Domneşti, din sânul cărora străbate parfumul busuiocului, al tuturor florilor câmpului, alături de poalele brodate de mâini iscusite, vesta neagră în contrast cu albul cioarecilor bătuţi în dârstă şi pălăriuţele ciobăneşti, toate îmbracă trupurile celor peste două sute de corişti pline de sănătatea bulzului şi a pastramei perpelită la jarul stânelor din Brătila sau Zârna. Aceasta este poezia corului din Domneşti.

Luminile reflectoarelor Sălii Palatului, Operei Române sau Ateneului, focalizate pe această imensă orgă albastră, creează imaginea unui tărâm fantastic cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În acest cadru de culoarea cerului apar mai întâi două buciume mari, un bucium curbat, apoi unsprezece tulnice, alăturându-li-se apariţia din stânga scenei a starostelui dirijorilor, Alfons Popescu, cu mersul său de fost fotbalist, cu capul în pământ; ajuns în mijlocul scenei, se întoarce cu faţa la public pe care-l salută cu respectul cuvenit. Se întoarce către copiii săi, dă tonul, face un semn discret şi orga începe. Marele profesor Alfons Popescu conduce calm, dar sigur. Vorbeşte cifrat cu cei două sute împărţiţi pe patru voci. Numai ei înţeleg limbajul, l-au învăţat de la sutele de repetiţii, de multe ori, în febra concursului, de la opt până spre miezul nopţii. Nu o dată corul cânta singur. Artistul îşi asculta opera din afara sălii de repetiţie. Se întorcea şi exclama: “Orgă, băieţi!”

Dirijorul Alfons Popescu s-a născut la 6 octombrie 1912, în Tânganu – Stoieneşti Ilfov, în casa unui teolog cu puţine posibilităţi materiale, de aici şi copilăria cu mai puţine bucurii. La şase ani cânta prohodul în biserica tatălui său, om cinstit, cu multă demnitate. Clasele primare le face în satul său natal. Profesor doctor Constantin A. Teodorescu, văzând în micuţul Alfons un talent, sfătuieşte părinţii ca din clasa a patra primară să-l înscrie la liceul din Grădiştea, ceea ce s-a şi întâmplat, finalizând cursurile liceale în Bucureşti, unde va demonstra că este un incontestabil talent.

În 1934, în ciuda situaţiei materiale precare, se înscrie la Conservatorul din Cernăuţi, unde îi are ca discipoli pe muzicienii George Oncul, Alexandru Zirra, Sava Arbore şi George Georgescu. Concomitent cu conservatorul urmează cursurile facultăţii de filosofie din Cernăuţi. Aici, la Cernăuţi, depune o bogată activitate, dirijând corul Conservatorului, precum şi diferite coruri bisericeşti. Apar primele prelucrări corale din folclorul românesc.

Nu numai bun muzician, nu numai muzica l-a aşezat în fruntea generaţiei de la Cernăuţi, dar şi sportul, făcând parte şi organizând echipa de fotbal din Cernăuţi.

În 1939 este numit profesor de muzică la marele liceu bucureştean “Mihai Viteazul “, coleg de catedră fiindu-i compozitorul Ion Croitorul de la care deprinde mai bine tehnica dirijatului. În 1941 corul liceului, sub bagheta profesorului Afons Popescu, obţine premiul întâi pe capitală la concursul “Datini şi Obiceiuri de Crăciun “.

În acelaşi an este detaşat la Piteşti, la Şcoala Normală de fete şi la Liceul “I. Bratianu”. Aici cunoaşte pe cei care îi vor fi timp îndelungat prieteni ade­văraţi: prof.dr. Constantin Rabega, viitor de­can al Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi preot Grigore Venescu, mai târziu preot paroh la biserica din Domneştii de Jos.

Urmează sute de concerte în judeţele Argeş şi Muscel, obţinând performanţe cu for­ma­ţiile corale şi orchestrale ale liceelor “Comercial” şi “I. Brătianu”, precum şi al Şcolii Normale de fete. Conduce corul bisericii “Sfânta Vineri”, unde îl are ca deosebit corist pe compozitorul de mai târziu, Vasile Veselovschi.

După doi ani, revine la Liceul “Mihai Viteazul”, continuă activitatea corală, obţinând până în 1947 premiul întâi pe Capitală.

Sportul, fotbalistului din Alfons Popescu nu i-a dat pace. Este selecţionat jucător titular – centru atacant – la “Unirea Tricolor”, alături de Titus Ozon, Aurică Cernea şi alţi titani ai fotbalului românesc.

În 1944, prietenia cu Maria Neţ, fiica fruntaşului satului, Culici Neţ este pecetluită religios în Mănăstirea Corbii de Piatră, ctitorită în secolul al XIV-lea şi situată în localitatea Corbi – Argeş. În acelaşi an maestrul se stabileşte definitiv în Domneşti, unde reorganizează formaţia corală, conferindu-i o mare strălucire.

Anul 1947 îl găseşte ca profesor de muzică la Gimnaziul din Domneşti, iar peste o perioadă scurtă, ca director. Înfiinţează corala “Râul Doamnei” din care făceau parte ţărani, ciobani, ţapinari, preoţi, profesori, învăţători, medici, ingineri şi alte categorii sociale existente în comună.

Se reîntoarce, în 1949, în Bucureştiul ce-i oferise atâtea satisfacţii, de data aceasta la Liceul “Sfântul Sava”, unde este profesor până în 1957. Aici are ca elevi mulţi fii ai satului Domneşti: dr. Mihai Mitucă, dr. Leonard Comandaşu, care nu o data îşi aduc aminte cu multă plăcere de marele dascăl şi om, Alfons Popescu. În această perioadă, 1949-1957, maestrul pendulează între Bucureşti şi Domneşti, aproape în fiecare sâmbătă venind să se odihnească, dirijând, pregătind corul din Domneşti, navetă pe care o va face cu greu datorită condiţiilor de atunci. Corul din Domneşti începe să se impună, nu o dată ridicându-se pe cele mai înalte culmi.

Cor a existat de mult timp în Domneştii Argeşului. Se pare că a existat cor încă înainte de 1890. Apariţia corului este rezultatul strădaniilor învăţătorilor Nicolae Hănescu, Ion Stăncioiu şi Luca Paul. În ziarul “Secerea şi ciocanul” din 18 iunie 1961, se scrie: “Acum, după ce au trecut de vârsta de 80 de ani, doi bătrâni, Toma Petrescu şi Ioana Diaconu din Domneştii Argeşului, se fălesc cu amintirea unui lucru cu care foarte rar oameni la vârsta lor se pot mândri, cu faptul că în tinereţea lor, când era copiliţă, cum zice baba Ioana, au cântat în corul popular din Domneşti, dirijat de Nicolae Hănescu şi Ion Stăncioiu”.

El a fost mijlocul de a uni şi mobiliza cetăţenii comunei la diferite acţiuni de folos obştesc. Astfel, corul de adulţi a cântat în anul 1904 cu prilejul inaugurării noului local de şcoala la care a participat ministrul Spiru Haret. În afară de dirijorii corului, Nicolae Domnescu, primul învăţător din Domneşti, menţionat pe la 1845, era cântăreţ la biserică. Apoi Bucur Domnescu şi cei care au urmat, în afară de cântatul cu copii la biserică, organizau serbări ocazionate de evenimente istorice sau locale, cum ar fi, de exemplu, inaugurarea unor instituţii noi (localul de şcoală de la 1884, sau cel de la 1903). La cor participau şi adulţii din sat. Într-o adresă către primar, învăţătorul G.Bădescu scria la 18 noiembrie 1881: “Domnule primar/ domnul revizor şcolar (…) pune subsemnatului serioasă îndatorire de a face lecţiuni de carte şi cântece în toate duminicile după ieşirea de la biserică şi joia după prânz cu toţi călăreţii dorobanţi şi tineri din această comună care vin la sorţi anul viitor, 1882” (Din arhiva Şcolii Domneşti). Din repertoriul corului vechi enumerăm cântecele: Sus pe Argeş, Pe sub Munţi, Cu plăvanii de la jug, La oglindă, Măi stejar pletos şi verde, Trei culori, Hai, murgule, hai.

Iată ce spunea directorul de atunci al Şcolii mixte de tip urban, Nicolae Hănescu, într-un raport către ministru la începutul anului 1904:

“Ca muncă afară de şcoală, învăţătorii acestei şcoli au înfiinţat : şcoala de adulţi, cu 60 auditori, şezători săteşti, la care au luat parte de la 150-200 tineri, fete, femei…

Încă de câţiva ani funcţionează regulat chor religios pe trei voci la care iau parte şi adultii.”

Ministrul Spiru Haret, întemeietorul învăţământului modern, justifica într-o circulară dată către şcoli, necesitatea introducerii muzicii în procesul de învăţământ, astfel: “Scopul introducerii studiului muzicii în învăţământ nu este de a încărca pe şcolari, ci de a-i învăţa să cânte anumite bucăţi, de acele care să aibă puterea de a-i mişca (…)

Este un lucru cunoscut de toată lumea puternicul efect sufletesc pe care-l are nu numai asupra copiilor, dar şi asupra oamenilor maturi de orice vârstă ascultarea ariilor auzite în casa părintească. Ele deşteaptă duioa­sele amintiri din trecut şi leagă pe om de pământul patriei ale cărei dureri şi bucurii le exprimă”.

Deci, la Domneşti exista tradiţie corală. Activitatea corului s-a permanentizat mai ales după 1924, când s-a înfiinţat căminul cultural “Negru Vodă”. În perioada 1935-1944, până la stabilirea profesorului Alfons Popescu în Domneşti, corul căminului cultural şi cel bisericesc au fost conduse de preotul Ion Radomirescu.După 1935 au existat, în afara corului căminului cultural, două coruri bisericeşti, unul condus de Gh. Vasilescu, cântăreţ la biserica de jos şi fost solist al corului căminului, şi altul condus de Iancu Mitulescu, cântăreţul bisericii de sus.

Ilustrul profesor Alfons Popescu a preluat-o în 1941. La început, mici concursuri pe Valea Vâlsanului, Valea Doamnei, apoi la Câmpulung, treptat pe marile scene ale ţării, unde s-a afirmat. Piese clasice, prelucrări din folclor…şi, pentru prima dată, ataşează corului buciume, fluiere, frunză.

Marele folclorist elveţian, Marcel Cellier, vă­zând şi ascultând corul scrie într-o revistă culturală de prestigiu din Iugoslavia: “Felicit curajul şi iscusinţa dirijorului Alfons Popescu de a asambla glasul omului cu buciumul care scoate sunete de o melodiozitate unică, cu tulnicul şi cu o formaţie de fluieraşi.” (“Scânteia tineretului”, iulie 1964).

Când se interpreta “Balada haidu­cească”, “Rapsodia pastorală” sau “Balada hidrocentralei”, corul ridica sălile în picioare.

În 1954, premiul I pe ţară, în 1956 premiul III, premiul I la Festivalul Tineretului şi Studenţilor din 1957, în 1959 (“Scânteia”, 20 august 1959, scrie : “Numeroase formaţii culturale au pregătit lucrări din folclorul local – cântece şi balade haiduceşti, ce reflectă trecutul de luptă al poporului, prelucrat de dirijori şi compozitori amatori. Corul Căminului Cultural Domneşti, regiunea Piteşti, alcătuit din peste 150 de oameni, participant la faza republicană, interpretează cu mult succes Balada haiducească de Alfons Popescu, dirijorul acestei formaţii”), premiul I şi laureat, iar în 1961, se repeta succesul. Care dirijor din istoria corală, pe una din marile scene ale ţării, a respins premiul III oferit de ministrul culturii, Constanţa Crăciun ? L-a refuzat în faţa unei săli pline, ca fiind incorect apreciat corul din Domneşti de către juriu. Ce curaj, în vremurile acelea !

Şi nu a primit premiul pentru că era convins că formaţia corală a Domneştilor era cea mai bună din ţară. A respins în faţa unei ţari premiul III datorită incorectitudinii comuniste. Era munca ţapinarilor, ciobanilor şi intelectualilor din Domneşti sub bagheta fermecată a ilustrului dirijor.

Nu numai cor a făcut la Domneşti, profesorul Alfons Popescu. A pus bazele fotbalului organizând echipa, aducând echipe de talie şi jucători de la Piteşti şi Bucureşti (Ceardiu, Aurică Cernea, Ozon, Voinescu, Ştefănescu), meciurile fiind adevărate revelaţii pentru numerosul public aşezat în tribunele ce în­con­jurau un stadion bine amenajat. Chiar di­ri­jorul juca pe post de centru atacant, iar în poartă, Ghiţă Petrică, zis Măgăreaţă care nu centra cu piciorul, ci cu pumnul, mingea ajungând în cealaltă poartă.

A fost iubit de locuitorii comunei care l-au integrat repede printre fiii satului. De obicei, domnişanii ridiculizează pe cei care se abat de la proverbul: “Ori vorbeşti cum ţi-e vorba, ori te porţi cum ţi-e portul”. Dar aici nu a fost cazul. Totdeauna, Alfons Popescu s-a considerat un veritabil domnişan.

“Balada haiducească”, creaţie a dirijorului, răscolea amintirea anilor grei de bejenie şi luptă, când hai­ducii luau drumul codrului să se răzbune în numele celor obidiţi. Doinind, vocea caldă a acelui dus dintre noi, Nelu Nicolae, îţi aducea aminte de haiducul vestit al plaiurilor noastre, cântat în balade, Radu Anghel de la Greci .

“E acum în scenă corul de la Domneşti”, anunţa prezen­tatoarea. La deschiderea cortinei, ropote de aplauze răsplăteau impresionantul tablou oferit de albastrul viu al costumelor frumoaselor fete de la poalele Carpaţilor. Maestrul Alfons conduce calm, sigur pe el, făcând semne discrete din ochi sau mâini, pe care asistenţa nu le-a putut înţelege şi vedea niciodată. Corul ţapinarilor încheie cu “Balada hidrocentralei”. Întâi au bubuit două buciume uriaşe, unul confecţionat de Nicolae Avram, tatăl veritabilului bas Năică Avram, apoi li s-au alăturat unsprezece tulnice, zece fluiere doinitoare, după care două sute de voci au prins a vesti lumii întregi bucuria ridicării cetăţii luminii de pe Argeş. Iată ce scria presa vremii:

“Poezia corului: fote aurii pe fondul sinuliu ceresc, marame spumoase, ii brodate în floare de cicoare, alături de cioarecii albi din lână, vesta neagră şi pălăriuţa ciobănească, îmbracă peste două sute de chipuri de efigie, strălucind de sănătate şi bucurie. Privea spectatorul şi nu ştia ce să admire: iscusinţa acelor fermecate mâini care au cules în război toate florile câmpului sau vocile perfecte ale celor două sute de Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene”( “România liberă”, 1961. Multe reviste de peste hotare au popularizat corul. Printre acestea se numără: “Culturna” – Bulgaria, iulie 1957, “Ogoniok” – URSS, august 1959 şi iunie 1960, “Deni Mira” – URSS, atlas encicolpedic, 1960, “Radio-TV”- Elveţia, noiembrie 1963).

Cei doi copii, Viorel, numit de maestru Cornuţu şi Gabriela, pe care tăticul o răsfăţa Bimbi, erau două minunate odrasle cu care totdeauna marele dirijor s-a mândrit, transmiţându-le corectitudinea, munca, cinstea şi demnitatea. Astăzi, Cornuţu este inginer chimist şi lucrează ca profesor într-un liceu piteştean, bu­cu­rându-se de stima colegilor şi prietenilor. E în­dră­gostit de meseria sa şi are veleităţi de artist fo­to­graf. Găbiţa, fostă componentă a corurilor Domnesti, I. M.M. Câmpulung, Liceului Pe­dagogic, remarcabilă solistă a corului Madrigal, îndrumă acum coruri ortodoxe româneşti organizate în diasporă – Detroit ( S.U.A. ).

Ne întoarcem în 1957 când este numit profesor titular, la Liceul “Dinicu Golescu” şi Liceul Pedagogic din Câmpulung Muscel. În 1960, ilustrul dirijor se adună de pe drumuri, mutându-se în oraşul Câmpulung, în primul rând pentru a da posibilitatea copiilor să se instruiască în această cetate a culturii argeşene

Dar pendularea nu ia sfârşit, făcând naveta Câmpulung – Domneşti în condiţii deosebit de grele, fără prea multe mijloace de locomoţie. Toamnele ploioase, iernile geroase, căldurile caniculare, nu l-au abătut pe maestru din drumul său, nu l-au împiedicat să-şi vadă săptămânal, şi chiar de trei, patru ori pe săptămână, în febra concursurilor, primul său copil, Corul Domneşti cu care are mari succese.

Tradiţia corală a comunei Domneşti este preluată în 1941 de către prof. Alfons Popescu. La început corul are o activitate mai restrânsă, remarcându-se totuşi de câteva ori la întreceri locale, ca de pildă în 1943 la Poiana Corbului la un concurs artistic al formaţiilor de pe valea Vâlsanului şi Valea Doamnei. Adevărata afirmare a corului va fi după 1946 şi este ilustrată de marile succese din anii:1946, 1947, 1948 (Premiul I la concursurile anuale ale Judeţului Muscel), 1954 (Premiul I pe ţară la concursul A.R.L.U.S.), 1956(Premiul III la finala celui de-al IV-lea concurs al formaţiilor de amatori),1957 (Premiul I la Festivalul Tineretului şi Studenţilor), 1959 (Premiul I şi titlul de Laureat la finala celui de-al V-lea concurs al formaţiilor de amatori), 1961(Premiul I şi titlul de Laureat la finala celui de-al VI-lea concurs al formaţiilor de amatori).

În anii 1959 şi 1961, pe podiumul laureaţilor – Corul Căminului Cultural Domneşti. În 1959 se cântă pentru prima dată Balada haiducească, iar în 1961, Balada hidro­centralei. De multe ori iscusitul dirijor ridica bagheta fermecată în faţa mai multor formaţii corale la acelaşi concurs: Corul I.M.M. Câmpulung, Corul comunelor Bughea de Sus şi Malul cu Flori. Inima lui de artist a rămas, însă, la primul său copil, Corul Domneşti.

Datorită talentului, iscusinţei şi puterii de munca, doi ani – între 1963-1965 – îl găsim ca metodist la Casa Regională a Creaţiei. Incredibil. Ce om a fost??…ce putere de munca a avut?!?…

În “Corul Căminului Cultural Domneşti la 75 de ani” – 1965, Alfons Popescu spune: “În cei 25 de ani de când dirijez corul din Domneşti, mi-am contopit munca şi creaţia cu pasiunea şi perseverenţa acestor viguroşi oameni de munte. Fiecare an a însemnat o împlinire artistică, o satisfacţie – de ce să n-o spun ?- personală şi, cu atât mai mult, colectivă. Din noianul acestor căutări şi împliniri, cea mai mare bucurie mi-a adus-o reuşita în îmbinarea vocii omului cu sunetul cristalin al fluierelor, parcă rupt din susurul apelor şi al codrilor, cu chemarea buciumelor şi a tulnicelor în melodii create anume, inspirându-mă şi totodată îmbogăţindu-mă sufleteşte din valorosul folclor al acestor plaiuri. Este, cred, o încununare firească a tradiţiei corale pe care am continuat-o aici şi cu aceşti oameni, este o modestă contribuţie la tezaurul muzicii româneşti pe care am realizat-o împreună, pot spune, cu tot satul acesta de pasionaţi ai cântecului”.

Dirija la un moment dat corurile din Scorniceşti, Vitomireşti, Vişina, Rucăr, Boteni şi Lereşti. Cu un I.M.S. pus la dispoziţie de preşedintele Sfatului Regional, Sandu, străbătea şoselele neasfaltate, noroaiele, gropile acelor ani pentru a ajunge în satele în care corurile îl aşteptau.

“Îmi amintesc cu plăcere şi emoţie, când într-o zi de primăvară, student fiind la Piteşti, l-am căutat pe maestru la biroul său de la etajul localului Victoria. Îmi zicea Scânteie încă de mic, probabil datorită neastâmpărului din mine. Era bun prieten cu tata. Îi plăcea să spună cvartetul de aur: prof. C. Rabega, pr. Venescu, Costică Hiru, Alfons Popescu. M-a poftit pe scaun, am stat de vorba după care mă întreabă, fiind sâmbătă, dacă plec la Domneşti. I.M.S.- ul pleca la Domneşti să aducă maestrului costumul naţional. Bineînţeles, am plecat şi eu cu maşina maestrului. În maşină, nea Vasile, şoferul, pe care-l ştiam, după o linişte tulburată de eşapamentul spart care scotea gaze, îmi zice: <Ce om e nea Alfons?…de unde are atâta vigoare, nu oboseşte deloc, parcă ar fi o maşinărie>. A jucat fotbal de performanţă – aşa-s sportivii!. La un moment dat, după o clipă de linişte, nea Vasile oftează şi zice: <Aşa e , dar până când, crapă fără să ştie. Îi storci cămaşa. După repetiţii se schimbă, uneori în maşină>“( Din amintirile prof. Ion C. Hiru).

Semnificativ este anul 1967 când Corul Domneşti participă la “Dialog la Distanţă”, emisiune televizată, maestrul dirijând “Balada haiducească”. Octogenarul de atunci, Moşu Roşu, este aşezat de regizorul Sorin Grigorescu pe un scaun sus, deasupra corului ţinând în mână buciumul cel mare. Fusese ridicat cu ştanga cu scripet. Poza era impunătoare. Regizorul Sorin Grigorescu, întreabă de jos pe bătrân, cum îl vede. Din nou spiritul hazliu al domnişanului se facu auzit şi pe scena Palatului: “Cum să te văd tată, cam prost!” Corul râde şi aplaudă în timp ce regizorul îngână: “M-a avut mocanul!”

Tot semnificativ este şi anul 1968, 18 mai, când dirijorul Alfons Popescu conduce co­rurile reunite care interpretează lucrarea ma­estrului “Bine aţi venit, dragi oaspeţi”, cu pri­lejul vizitei făcute în judeţ de către preşedintele Franţei, Charles de Gaulle care îl felicită cu căldură, generalul strângându-i mâna. Mult timp, domnul Alfons spunea în gluma: “Nu mă mai spăl pe mână două săptămâni”.

Şi câte întâmplări hazlii. La faza interjudeţeană de la Ploieşti, di­ri­jo­rul obligă pe cei trei preoţi să se bărbierească, adică pe bunul său prieten preo­tul Venescu, pe preotul Tiţa şi preotul Tomescu. După mari in­sis­ten­ţe, îşi iau locul în cor tunşi, raşi şi frezaţi de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti.

O altă întâmplare pe care maestrului îi plăcea să o povestească cu diferite ocazii era legată de naveta pe care o făcea cu căruţa de la gara Schitul Goleşti până unde venea cu trenul de la Bucureşti, la Domneşti, fie ploaie, fie ger. Primăria trimite o căruţă cu doi cai, birjarul necunoscându-l pe maestru. Primarul îi spuse să întrebe şi el pe peron cine e dl. Alfons. Ajuns la Schitu, birjarul întreabă aproape din om în om: “Cine este domnul Afost Popescu?”. Toţi dădeau din umeri. Unul mai cu umor îi răspunde: “Dacă a fost, înseamnă că nu mai e!” Culmea, totul petrecându-se sub ochii maestrului.

La Corul Domneşti, maestrul a descoperit şi promovat vocea deosebită a celei ce este astăzi Elisabeta Ticuţă – solistă consacrată a muzicii populare, reprezentând zona Argeşului- membră a ansamblului “Ciocârlia”.

Tot cu corul Domneşti a avut loc prima ieşire la rampă a actorului Florin Zamfirescu care a recitat poezia “Meşterul Manole” cu un talent ieşit din comun.

Munca i-a adus maestrului, dar şi corului Domneşti, ordine, medalii şi merite culturale deosebite. Domnul Alfons, marele dirijor, nu venea singur la Domneşti. Aducea elevi pentru a întări corul, dar pe cheltuiala lui, nu doi-trei, poate chiar zece – Viorel Parsan, Geta Brian, Persida Tătărăscu şi mulţi alţii, unii dintre ei, preluând bagheta de la maestru. Corul îmbătrânise. Se simţea nevoia întineririi. Din coriştii vechi veneau tot mai puţini. Greutăţile acelor ani îşi spuneau cuvântul. Insistenţele maestrului şi ale mai marilor timpului erau zadarnice. Dirijorul, maestrul, omul Alfons Alexandru Popescu înţelegea fenomenul. Trei decenii de muncă şi succese, de transpiraţii şi ovaţii încep să apună. Cămăşile neschimbate, ude de sudoarea uşor sălcie a muncii de dirijor, oboseala drumurilor, emoţiile concursurilor, neînţelegerile cu autorităţile care nu-l mai ajutau, într-un cuvânt, stresul, a instalat în inima ilustrului artist o boala nemiloasă care l-a ţintuit la pat departe de ceea ce i-a plăcut să facă atâtea decenii.

Directorul de cămin, prof. Nelu Hiru, împreună cu primarul de atunci – un mare sufletist, gospodar, de o sensibilitate ieşită din comun – Petre Avrămescu şi secretarul Gh. Tecău – au mobilizat pe cei mai buni prieteni, apropiaţi dirijorului, făcându-i o vizită la Câmpulung. Se întâmpla în 1971. Apartamentul era neîncăpător, dar căldura sufletească a maestrului , a d-nei Popescu a încălzit atmosfera. Câte amintiri s-au depănat… Ce bine s-a simţit acest “Ceahlău” al muzicii corale, care la un moment dat a spus soţiei: “Marioară, astă-seară nu-mi dai medicamentele. Cele mai bune medicamente sunt aceşti prieteni care au venit să mă vadă în cârje”. Se întoarce către Nelu Hiru propunându-i să organizeze o întâlnire a maestrului cu corul lui drag. Lacrimile au îmbrăţişat dintr-odată obrajii celor de faţă, în timp ce maestrul, parcă complet însănătoşit, spunea: “Mă fac bine, băieţi, medicii de la Vatra Dornei aşa mi-au spus. Din nou vom cânta pe marile scene . Voi sunteţi oamenii naibii!”.S-a organizat această întâlnire. Volga finului său, Luca Vasilescu, l-a adus pe maestru până la treptele sălii în care 30 de ani a învăţat oamenii să cânte şi să câştige. Scriem şi parcă amintirile şlefuiesc aceste rânduri cu aromă de eternitate. În sala că­minului cultural vedeam transpiraţia, glumele, supărările, ascultam imensa orgă albastră…

Starostele dirijorilor îşi vede corul, peste două sute de oameni, unii plângeau, alţii povesteau, îşi aminteau împreună cu dirijorul diverse momente, unele hazlii, altele tulburătoare. Dar la un moment dat, din fotoliul de pluş albastru, se aude vocea stinsă a dirijorului: “Şi acum băieţi, începem repetiţia”. Găbiţa dădu tonul la pian, “Baladei haiduceşti”. La un semn făcut din mâna sănătoasă începe corul, ca pe vremuri, o adevărată orgă de neînchipuit, o maşinărie aproape perfectă şi după atâta pauză…La un moment dat, marele dirijor opreşte, cu aceeaşi mână sănătoasă, acest mecanism melodios spunând: “Aţi luat un <la> greşit, încolo e bine… din nou vom fi în vârful piramidei… mă fac bine, băieţi!” Mult adorata Găbiţa îi administrează medicamentele în timp ce ilustrul muzician spune:

“- În vară am dirijat fanfara din parcul central din Vatra Dornei. Auzeam spunându-se: <Acesta este Alfons Popescu, dirijorul corului Domneşti. Acum e puţin suferind…>“ Se întoarce către fiica sa rugând-o să dea tonul “Cântecului de leagăn” al lui Blander. Încep sopranele, altistele, başii şi tenorii, apoi vocea de nimfa a Gabrielei Popescu. Impresionant. După atâţia, ani corul ştia totul. “Întâlnirea a fost înregistrată pe banda pe care o păstrez ca pe un bulgăr de aur.”

Târziu, după ora 11, observând oboseala maestrului, coriştii treceau, îl sărutau şi părăseau sala. “Am rămas împreună cu alţi câţiva apropiaţi o jumătate de oră, preotul Venescu, C. Hiru, profesorul N. Mihalache, preotul Gh. Tiţa, Gh. Tecău, primarul P. Avrămescu, derulându-se amintiri plăcute. Îl ridicăm din fotoliu, îl susţinem până la maşină. Dar…lângă uşă, maestrul rămâne pe loc, se întoarce cu faţa către sala rămasă goală, o priveşte îndelung şi două bobiţe de lacrimi îi apar în ochii blajini şi cuminţi, sclipitori de inteligenţi. A cercetat fiecare colţişor, scaunele miilor de ore de repetiţii, tabloul mare al corului, de pe perete, fixându-şi ochii pe pian, glumind, plângând, spunând :<Petrică, Nelule, să acordaţi pianul!>“.

Parcă a ştiut că nu va mai vedea niciodată sala cu miros de transpiraţie şi succese…

Nu peste mult timp, într-o zi călduroasă de cuptor a anului 1978, după o grea suferinţă, clapele melodioase ale inimii marelui om, muzician, dirijor, au încetat să mai vibreze. Maestrul a plecat să moară puţin. Diapazonul îşi lăcrimase ecoul pentru ultima dată. În ce gamă?… Nu ştie nimeni. Murise cel care o viaţă a cules şi valorificat folclorul nostru, cel care a ştiut să armonizeze buciumul, fluierul, frunza, cu vocea. Balada ciobănească, haiducească, Cântecul hidrocentralei, Suita de la Domneşti mai la vale, Suita musceleană, Leagănă-te, frunză crudă, Imnul fotbaliştilor argeşeni, Răsunet pe Argeş, sunt câteva lucrări care îl fac pe maestrul, nemuritor.

Două difuzoare mari făceau să răsune în centrul comunei, la “Monumentul Eroilor”, Balada ciobănească şi Cântecul hidrocentralei, în timp ce sute de consăteni însoţeau pe ultimul drum pe cel care a fost dirijorul lor. O mare de lacrimi şi suspine pe fondul buciumelor şi fluierelor ce vibrau puternic membranele difuzoarelor instalate, în ciuda multora care doreau a-l însoţi pe maestru pe ultimul drum în linişte, în tăcere.

Nu! Viaţa muzicianului a fost zgomotoasă, trepidantă, agitată, un argint viu pus în slujba frumosului, artei autentice, în slujba oamenilor care l-au iubit şi l-au stimat.

Acum, după atâţia ani de la trecerea în nefiinţă, încă se mai fredonează nemuritoarele sale balade, cunoscute de la mic la mare, toate la un loc constituind un imn al spiritului domnişan.

Căci, “Cel născut pentru cântare/Chiar murind, mai cântă încă…”

Prof. ION C. HIRU,

Prof. GEORGE BACIU,

Membrii ai Ligii Scriitorilor din România

VORBE DESPRE MAESTRU

„…Am asistat în aceşti ani la multe din concertele lui Alfons Popescu, susţinute cu formaţiile sale corale, dar mi-a rămas în amintire o fază regională din primăvara anului 1961, când în sala teatrului din Piteşti, devenită neîncăpătoare pentru spectatori, am urmărit evoluţia a patru formaţii dirijate de maestru: corul I.M.M. din Câmpulung-Muscel, corul din comuna Malu cu Flori, corul Căminului cultural din Bughea de Jos şi renumitul cor de la Domneşti. Ce momente înălţătoare, ce varietate cromatică în costumele populare unele mai frumoase decât altele, ce interpretare de excepţie (nu puteai să te pronunţi care este mai bună). Până la urmă tot domnişanii şi-au adjudecat laurii. Maestrul era satisfăcut. Reuşise să-şi vadă munca încununată de un binemeritat succes (…).

O faţetă a personalităţii lui Alfons Popescu, faţetă care cu siguranţă va rămâne în eternitate, este aceea de compozitor. Moştenind calităţi înnăscute de culegător şi valorificator al tradiţionalului nostru folclor, care ne dă una dintre valenţele pe care nu ni le va lua nimeni, niciodată, specificul naţional, Alfons Popescu ne-a lăsat o serie de cântări, unele din ele nepublicate încă.

A muncit mult la şlefuirea lor (…). Sunt lucrări de reală referinţă, oricând putând figura în repertoriul unor formaţii care se respectă. Amintim dintre reuşitele compozitorului: „Balada ciobănească”, suita „De la Domneşti mai la vale”, „Balada haiducească”, „Din Constandin, haiducul”, „Suita musceleană”, „Suita de la Câmpulung”, „Du-mă, Doamne, du-mă iară!”, „Cântecul Hidrocentralei de pe Argeş”, „Leagănă-te, frunză crudă!”, „Cântecul metalurgiştilor”, „Cântecul fotbaliştilor de pe Argeş”, „La fântâna cununată”, „Răsunet de pe Argeş”…”

Prof. Costin Alexandrescu,

Directorul Centrului Creaţiei Populare al Judeţului Argeş

***

„…L-am urmărit pe Alfons Popescu vreme de foarte mulţi ani, cu ocazia atât a manifestărilor muzicale judeţene, dar, mai ales, a celor de nivel naţional. Trebuie să mărturisesc faptul că fiecare apariţie a corului din Domneşti la concursurile finale era pentru membrii jurului un moment deosebit, de vădit interes, ştiind că de fiecare dată această minunată formaţie se prezenta cu un repertoriu nou, valoros, cu piese în primă audiţie, unele dintre ele scrise special pentru acest cor. Era printre puţinele formaţii ce prezentau periodic şi lucrări mai ample, realizate de către dirijorul Alfons Popescu, piese inspirate din cântecul popular din zona Argeşului. Armonizarea acestor creaţii era concepută simplu, firesc, cu sugestive intervenţii ale unor instrumente populare (fluiere, cavale, toacă, buciume, clopote, ţambal, tulnice), fluierele şi cavalele fiind concepute special, în diverse tonalităţi cerute de lucrările respective (…).

Când mi se adresa personal pentru obţinerea unor lucrări – mai ales în primă audiţie – spunea: „Domnule Mircică, vă rog respectuos daţi-mi o lucrare frumoasă pentru coriştii mei de la Domneşti, pentru ciobanii mei cu glasuri plăcute! Veţi fi, sunt sigur, încântat de modul cum va fi interpretată.” Şi câtă dreptate avea…”

Mircea Neagu, compozitor,

Martie 1998

***

„…Mare ne-a fost bucuria când l-am văzut în prima zi de şcoală, om în floarea vârstei, cu statură atletică şi mereu surâzător, cu privirea fixată undeva departe, dincolo de lucrurile comune şi banale. Au început ore frumoase, conduse cu pricepere şi căldură, o adevărată paradă de game majore şi minore, armonice şi melodice.

Nimeni nu ne-a spus să-i zicem „maestre!”, nici nu ştiu cine i s-a adresat întâi aşa, cert este că apelativul îi era acordat numai dumnealui şi că nu se rostea altul cu mai multă convingere şi cu mai mult respect. Cea mai aridă lecţie devenea plăcută, fiindcă maestrul exemplifica notele cu punct, trioletele ori legato-urile cu neaşteptat de frumoase cântece pe care le interpreta dumnezeieşte, acompaniindu-se cu vioara…

Am auzit vag că avusese o copilărie tristă, că jucase fotbal la „Unirea Tricolor” şi fusese profesor la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti. Am aflat şi faptul că numele cu rezonanţe aristocratice nu-i prea adusese bine în anii aceia; ne-am dat seama curând că pe domnul Alfons nimic dintre cele lumeşti nu-l putea înfrânge, nici măcar propria amărăciune.

Când cânta melodii triste, simţea că umblă prin sufletele noastre şi schimba tonalitatea, invitându-ne să cântăm, mai întâi printre lacrimi, apoi zâmbind…

Eu povestesc elevilor mei lucruri ca acestea. E semn că numele domnului Alfons Popescu se transmite „din neam în neam”.

Prof. Elena Popescu,

Colegiul Pedagogic „Carol I” – Câmpulung-Muscel

***

„Personalitate de seamă în peisajul vieţii culturale argeşene, cu impresionante calităţi muzicale şi uriaşă putere de muncă, profesorul şi dirijorul Alfons Popescu, posesor al multor mijloace tehnice, a dus faima cântecului coral, cu vers şi cântec argeşean, nu numai în Capitală, dar şi pe alte meleaguri mioritice ale ţării româneşti, împărtăşind şi sugerând noi valenţe şi forme de expresie ale muzicii de gen.

Dotat din belşug cu sensibilitate şi inventivitate în arta sunetelor, a îngemănat cu iscusinţă vocile ansamblului coral cu instrumente tradiţionale: buciume, cavale, fluiere, oferind nu numai expresive dialoguri între voci şi instrumente, dar şi îmbogăţirea paletei sonore cu noi culori timbrale şi cuprinzătoare registre muzicale, conferind actului artistic monumentalitate, strălucire şi profunzime emoţională (…).

A fost un impetuos. Nu avea timp să cuprindă atâta artă corală cât putea…”

Prof. Ion Grecu, compozitor

***

„…Pentru mine, Alfons Popescu era un miracol. Acelaşi Alfons era nu numai muzicianul animator al cântării corale, unic în felul său, dar şi fotbalistul de mare talent şi antrenor al echipei de fotbal „Unirea Tricolor! A comunei Domneşti.

Îmi amintesc de celebrii fotbalişti Ozon şi Aurel Cernea care se antrenau sub îndrumarea acestui…muzician, când veneau, vara, în vacanţe la Domneşti…Şi nu pot uita, de asemenea, că în vacanţe se aflau în jurul lui Alfons Popescu şi alţi tineri, care aveau să devină mari personalităţi ale muzicii româneşti: Octav Enigărescu, prim-solist şi apoi director al Operei Române şi Vasile Veselovschi, compozitor…

Trebuie să recunosc că atracţia mea sau a altor tineri spre muzica corală s-a datorat în bună parte acestui minunat părinte al copilăriei mele…

Moise Mitulescu,

Lector universitar

***

„Domnul Alfons Popescu, dirijorul, compozitorul şi apostolul nostru de cântare orală, ne-a lăsat cântecele sale în pagini cu portative, în glasurile noastre ori în memoria muzicală cât va dura ea…

Dar, peste toate, domnul Alfons Popescu ne-a lăsat duhul său arzând solar, pământesc şi lunatic, pentru cântecul de mulţime, pentru cântarea care îmblânzeşte şi uneşte, care învaţă şi zideşte, care înalţă şi luminează…

Prin cântecele interpretate sub mâna lui, am cunoscut lumea înainte de-a călca-o cu piciorul şi am descoperit omenescul înainte de a-l trăi obligaţi de vârste…Ne-am pierdut privirile şi cugetul în stepa rusească, răscoliţi de cântecul bandurii…Ne-am lăsat legănaţi, pe malurile Vienei, de Dunărea cea Albastră…Am purtat în zâmbet şi privire primăvara din cântecul lui Ciprian Porumbescu…Ne-am ridicat pătimaşi, pentru libertate, împreună cu purpuriii stegari italieni…Ne-am plimbat, înfioraţi de dor, sub clar de lună, cu barca lopătarului din bătrânul Danubiu…Am tremurat pentru viaţa haiducilor Muscelului, am colindat munţii mioarelor noastre de-acasă…Am admirat, de pe dealul Chiciora sau de pe platoul Gruiului, cetatea de scaun domnesc a Câmpulungului…

Toate se vor duce…Şi noi, învăţăceii lui, ne vom împuţina…Şi până la urmă…Dar duhul apostolului nostru de cântare împreună nu-şi va istovi puterea de rodire…Din când în când, singuri ori cu odraslele ce ni-s încredinţate, ne vom opri să punem tămâie în candela de cântec ce nu se va stinge nicicând…

Degetele sale, îndreptate spre noi, vor strânge mereu, în pumn, bulgărele de cântec trimis răvaş spre alţii, ca un buzdugan voievodal…

Iar noi – care suntem – purtând în ochi şi în glas, de la o vatră la alta, suflare pentru jarul de tămâie, ca flacăra cântării să nu se stingă niciodată, vom murmura: „Cel născut pentru cântare/ Chiar murind, mai cântă încă”.

Prof. Cezar Neacşu,

Comuna Mioarele-Măţău, jud. Argeş

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: